Apus

Pe drumuri neştiute, mi-am rătăcit credinţa,
Păşind naiv prin viaţă spre-a-mi împlini voinţa.
Şi m-am pierdut pe mine, în timpul ce-a trecut.
Ce-am mai rămas acum, e sufletul meu mut.
Tot inspirând iluzii, mi-am anulat prezentul
Şi-am ancorat în mine, doar, vidul şi absentul.
Trecând mereu prin umbre, goleam din mine viaţa,
Prin orizonturi sumbre, de mi-a murit speranţa.
Amaru – mi era frate, singurătatea… soră
Şi vorbele deşarte se auzeau în orice oră.
Mă-nvăluia doar chinul, ce-mi asana vigoarea
Şi-au adâncit continuu , în mine… disperarea.

Lillo