Am uitat ce inseamna tacerea noptilor senine, mii de voci ale trecutului imi rapesc tihna, am obosit de freamatul framantarilor ce imi inunda fiinta, am obosit de atata zgomot launtric ce imi copleseste existenta. Am inceput sa uit cine sunt, ma simt invesmantata intr-o haina a vietii mult prea sobra, mult prea grea sa o port, fara a-i simti povara, mult prea straina sufletului meu care candva diviniza viata. Fiecare rasarit s-a transformat treptat in clipe de tortura, fiecare zi isi lasa in suflet ecoul urletelor ce cauta sa se elibereze. Simt cum moare copilul sufletului meu, ucis de indiferenta zidurilor ce il inconjoara, uneori e atat de istovit de dezamagirile ce-i consuma energia vitala incat e nevoit sa abandoneze inaltele culmi ale sufletului si sa se ghemuiasca tacut in umbrele abisului.